Alege limba textului din site:
Cariera sportivă începe, de obicei, în copilărie, când tânărul sportiv învăță abilități sportive de bază prin sporturi recreative (Rajaram, 2021). Pe măsură ce crește, sportivul ajunge, treptat, să progreseze către competiții și sportul de performanță, unde își îmbunătățește abilitățile atletice, rezistența cardiovasculară, forța, mobilitatea, concentrarea, reziliența și determinarea (Rajaram, 2021). Conform Ryba et al. (2015), cariera sportivă este definită drept „un continuum al dezvoltării” , întrucât solicitările impuse de antrenamente, concursuri, deplasări și posibilitatea de odihnă/ refacere devin din ce în ce mai provocatoare și consumatoare de timp. În acest moment, viața sportivului este considerată drept un angajament cu normă întreagă față de sport: tot ceea ce sportivul face este relaționat cu antrenamentul și competiția, iar ceea ce nu face parte din rutina sportivă este ignorat și repins, fiind considerați factori externi ce l-ar putea distrage de la atingerea obiectivelor sale (Rajam, 2021).
Inevitabil, apare un moment în care sportivul, în manieră conștientă sau inconștientă, începe să se pregătească pentru retragerea din activitatea sportivă. Conform literaturii de specialitate, această tranziție este considerată a fi multidimensională și apare când sportivul își întrerupe implicarea în activitatea competițională și se oprește din a mai realiza sport de înaltă performanță (Arvinen-Barrow et al., 2017). Când vorbim despre retragerea sportivă de nivel competițional, trebuie să luăm în calcul la ce tip de retragere ne raportăm: vorbim despre o retragere normativă sau despre o retragere neconvențională?
Tranziția normativă de la viața de sportiv de performanță la cea de fost sportiv profesionist are la bază percepția predictibilității și a controlului pe care sportivul le are asupra retragerii sale (Rajamn, 2021). Conform Petitpas et al. (2013) și Stambulova et al. (2009), această retragere este voluntară și îi permite sportivilor retrași să planifice în mod corespunzător, atât factorii sportivi (ca de exemplu, pierderea statutului și a identității sportive, modificarea programului zilnic și a activităților de rutină, care se soldează cu o pierdere a controlului și a resurselor sociale), cât și factorii non-sportivi (explorarea identității non-sportive, a resurselor de socializare și de noi activități). De aceea, ca rezultat al planificării și al unei perioade mai scurte petrecute în procesul de tranziție, foștii sportivi au șanse mai mari să experiențieze o tranziție mai sănătoasă către retragere, comparativ cu sportivii forțați să se retragă (Cecic-Erpic et al., 2014).
Retragerea non-normativă/ neconvențională este involuntară, imprevizibilă și forțată, fiind rezultatul al unui sfârșit brusc și neașteptat al carierei sportive; motiv pentru care sportivul nu are control asupra deciziei de retragere (Arvinen-Barrow et al., 2017; Muscat el a., 2004; Wylleman et al., 2004). De obicei, unul dintre factorii principali a unei retrageri forțate este o accidentare, care pune capăt carierei sportivilor. Literatura de specialitate definește accidentarea drept rezultatul unui eveniment extern, traumatic, non-fatal, care necesită atenție și îngrijire medicală (Vaan et al., 2018). Accidentările pot fi de două tipuri: acute sau cronice. Când ne referim la accidentările acute, trebuie să luăm în calcul faptul că acestea duc la pierderea funcției sau structurii corporale, la senzația de durere imediată, la prezența disconfortului și a incapacității de a realiza actul sportiv (Vaan et al., 2018). În timp ce accidentările cronice sunt rezultatul efortului și a stresului repetat asupra corpului, formându-se, astfel, de-a lungul timpului (Vaan et al., 2018).
Studiile de specialitatea au observat faptul că retragerea involuntară duce la resimțirea unor vulnerabilități psiho-emoționale pentru foștii sportivi, precum: grad redus de autocontrol, stimă de sine scăzută, sentimente de furie și stări anxioase-depresive frecvente, confuzie identitară, tulburări alimentare, retragere socială, abuz de substanțe (Arvinen-Barrow et al., 2017; Cecic-Erpic et al., 2014; Kerr & Dacyshyn, 2000; Pitcho-Prelorentzos & Mahat-Shamir, 2019; Taylor & Ogilvie, 1994). Astfel, din cauza caracterului neașteptat al retragerii, această tranziție forțată reprezintă un răspuns emoțional al sportivului la accidentare, întrucât foștii sportivii se află la risc crescut de a experienția trăiri afective negative și de a dezvolta o serie de psihopatologii (depresie, anxietate, doliu, anhedonie, izolare) cauzate de persistența sentimentului de pierdere (a identității, a statusului social, a sensului, a siguranței financiare), de a utiliza mecanisme de coping dezadaptative (Rajaman, 2021).
Cu toate acestea, indiferent că vorbim despre o retragere voluntară sau de o accidentare acută/ cronică, ambele tipuri de tranziții sunt influențate de situația sportivului, de resursele sociale, de strategiile de manangement a situaților și a trăirilor emoționale utilizate, de sinele sportivului (Carapinheira at al., 2018; Rajaman, 2021). Dacă în cazul retragerii normative putem vorbi despre prezența unor efecte pozitive asupra foștilor sportivi de elită, precum o durată redusă a perioadei de acomodare, trăiri psiho-emoționale mai funcționale și o adaptare mai ușoară la viața non-competițională (Alfermann et al., 2004). În cazul retragerii neconvenționale putem vorbi despre o tranziție de criză, care apare atunci când sportivul prezintă dificultăți de adaptare la noile cerințe de viață (Stambulova et al., 2009); întrucât foștii atleți de înaltă performanță se confruntă cu trăiri psiho-emoționale disfuncționale, adoptă mecanisme de coping dezadaptative (precum evitare, negare, izolare, abuz de substanțe), ostilitate, pierderea sensului și confuzia identității sunt intensificate. Aceste informații sunt susținute și de către Rajaman (2021) care a observat faptul că sportivii care s-au retras voluntar au declarat mai puține trăiri emoționale negative (precum tristețe, frică, furie) comparativ cu sportivii retrași în manieră involuntară.
O posibilă explicație pentru aceste diferențe de adaptare psiho-afectivă și comportamentală la nou stil de viață o reprezintă pregătirea mentală pentru viitor: în cazul retragerii voluntare sportivii și-au planificat activ tranziția de la viața competițională la cea non-competițională, luându-și în calcul domeniile non-sportive asupra cărora și-ar fi îndreptat atenția și și-ar fi investit energia (ca de exemplu, viața de familie, educație, carieră profesională); spre deosebire de cei forțați să se retragă. În cazul retragerii neconvenționale, sportivii nu au avut posibilitatea de a se pregăti pentru momentele non-competiție. De aceea, conform Cecic-Erpic et al. (2014), acești sportivi sunt vulnerabili din punct de vedere psiho-afectiv, întrucât se confruntă simultan cu dificultăți comportamentale/ fizice, psiho-sociale generate de factori non-sportivi și sportivi. Astfel, pierderea sensului în viață este cauzată de pierderea identității sportive (Rajaman, 2021).
Retragerea din cariera sportivă reprezintă un proces complex, influențat atât de factori fiziologici, cât și de factori psiho-sociali. Motiv pentru care sprijinul psihologic, pregătirea pentru viața de după sport sunt esențiale pentru o tranziție sănătoasă și pentru menținerea echilibrului bio-psiho-socio-comportamental.
Copyright 2025 @ Clinica Medicus
